Ironie sau metafizica, dureri de spate si moaste

Ca mai toate postările mele și aceasta pleacă de la un fapt totalmente banal, anume apariția, pe Facebook, a unei glume pe care, personal, am apreciat-o ca atare și care, în plus, m-a binedispus la una dintre multiplele cafele băute în cursul zilei. Despre ce era vorba?! Despre o ironie la adresa fanatismului religios, în special la adresa adoratorilor de oseminte sfinte. Cel care a realizat fotografia, un fake evident, propunea spre achiziționare o cutie cu diverse moaște,  suficient de macabru reprezentate astfel încât opinia publică sa se revolte. Reacțiile pe care le-am remarcat fac parte din categoria celor la care nu poți răspunde pentru simplul motiv ca vin din alt film, vorbesc o cu totul altă limbă.

Răspund aici tuturor obiecțiilor folosind, de această dată, o grilă hermeneutică care nu-mi aparține, dar pe care o preiau în liniile ei esențiale.  Am în vedere poziția lui Richard Rorty care propune ideea de ironist liberal, în opoziție cu cea de metafizician, ca formă a structurii individului ce poate duce la solidaritate interumană. Iată, pentru început  câteva precizări terminologice ale aparatului filozofic specific americanului de care am amintit:

(1) „Vocabular final” = sumă de termeni, specifici fiecărui individ, care nu pot fi argumentați decât într-un mod circular, adică nu tocmai corect din perspectivă logică. Nu poți, cu alte cuvinte, să impui argumentativ interlocutorului tău, termeni ca „Adevăr” (în sensul de corespondență cu ceva exterior propoziției), „Stat”, „Biserică”, „Dumnezeu” etc etc. Acești termen iți aparțin sau nu, crezi în ei sau nu, te definesc sau nu, nu poți  însă  de nicio culoare să-i impui pe cale rațională altuia.

(2) „Metafizician” = acea persoană care crede că termenii ce-i alcătuiesc vocabularul final pot fi argumentați pe cale rațională și, mai mult, au în spate ceva suprauman (Adevăr, Natură, Dumnezeu) care-i legitimează. Nu-i poți contrazice pentru că nu împărtășesc aceleași structuri ale raționalității.

(3) „Ironist” = acea persoană conștientă de contingența oricărui vocabular final (inclusiv al său) care promovează dialogul ca sursă a solidarității, care e conștientă că adevărul e o chestiune de consens și nu una de corespondență cu ceva suprauman.

Ce am vrut să spun?! Că voi râde ori de câte ori ceva mi se va părea amuzant, că dacă unor babe le este util să pupe moaște chiar le recomand să o facă, tare mă îndoiesc însă că le va trece spatele . Că, dacă ideea de Dumnezeu este dăunătoare valorilor dialogului și toleranței,  mă lipsesc extrem de ușor de ea, că orice persoană care nu are simțul umorului este cel puțin suspectă. Se poate râde despre orice, e semn de sănătate mintală, e semn că, oricând  poți să recunoști că, dacă te iei prea în serios, poți ajunge de rasul celor care nu o fac.

 

„Născutul & Mortul zilei” Anul I, nr. 13, 13 ianuarie 2013

Născutul zilei: Orlando Bloom (n.13 ianuarie 1977). Actor englez cunoscut pentru rolurile sale cu totul ieșite din cadrele normalului, ne referim aici la trilogia “The Lord of the Rings”, bazată pe cartea cu același nume al unui mai vechi client al rubricii noastre J.R.R. Tolkien, unde poartă numele și veșmintele lui Legolas, un elf suficient de arătos pentru vârsta din buletin. Cum altfel trece timpul elfilor, uneori beneficiind chiar de eternitate pentru a bântui în universurile paralele, nu dezvoltăm ideea. Cert este că recent și-a făcut reapariția în megaproducția “The Hobbit: The Desolation of Smaug” (2013) unde joacă rolul, n-o să ghiciți, lui Legolas. Un alt rol extrem de cunoscut este cel al lui Will Turner din “Pirates of the Caribbean”, film pe care îl poți vedea cu plăcere de 20 de ori fără ca, la jumătate de oră după ce s-a încheiat, să poți vorbi cinci minute cu sens despre. Cum publicul nostru este și de gen feminin alegerea lui Bloom(sday) pentru a-l completa pe Joyce la “Născutul și mortul zilei” devine mai ușor de înțeles.

 

Mortul zilei: James Joyce (d. 13 ian. 1941), considerat unul dintre importanții și revoluționarii scriitori ai secolului al XX-lea și despre care toată lumea pretinde că l-ar fi citit și prea puțini chiar au făcut-o, experimentează, încă din primii lui ani, o cecitate care avansează alarmant. Ea justifică, în mare parte, obscuritatea alegorică (așa s-au încăpățânat exegeții s-o numească) a lui „Ulise” și a „Veghii lui Finnegan”: neputându-și corecta cu acuratețe manuscrisele, a lăsat posteritatea să caute sensuri ezoterice în niște misspell-uri oarecare, iar cei mai mulți chiar au găsit, spre gloria lor. Că nu este vorba decât despre o crasă suprainterpretare urmează să fie demonstrat de unii dintre cei mai aplicați și acribioși cercetători americani, cum altfel? Premisele de la care pornesc aceștia sunt următoarele: 1. Joyce începe aventura scrisului cu instrumentele poeziei; ca orice pârdalnic de stihar (vorba marelui Delavrancea), se pretinde neînțeles și mizează pe cartea ermetismului și a metaforizării; când ajunge, foarte sigur pe el în forul interior, să pluseze, alegorizează, dar nu mai vede foarte bine și caligrafiază mai mult intuitiv. De aici derivă – așa cum a fost ea interpretată – fervoarea și inventivitatea lui lexico-sintactică. 2. Dublinez, peregrin parizian și turist vest-european, este inseminat cu celule revoluționare și cosmopolite; este din ce în ce mai convins că literatura care s-a scris până la el este doldora de poncife și umblă la mecanismele ei de ficționalizare, până când – el nevăzând ce scrie, iar cititorii lui neînțelegând – a fost decretat – spre deliciul intelectualității – inițiatorul literaturii moderne, (profund) subiective, psihologizante; de unde se poate decide că orice este subiectiv și psihologizant este de neînțeles. Nu trebuie omis însă că Joyce, ca orice Vărsător veritabil (n. 2 feb. 1882), fusese menit unei cariere ecleziastice; iezuitismul nu i-a surâs decât în chip conotativ, așa că, până la urmă, ipocrizia spirituală s-a transformat în mistificare estetică: fiindcă vorbește oare Joyce despre om sau minte cu nerușinare încercând să demonstreze că o zi din viața unui oarecare Leopold Bloom poate fi reflectată în nu mai puțin de o mie de pagini?! În așteptarea lucrărilor erudite de desconstrucție postmodernă a mitului James Joyce, nu mai putem adăuga decât că poezia (cea imagistă, cu care a încercat irlandezul marea literaturii) este doar o cale a pierzaniei. Fiindcă niciodată nu a abandonat poezia, Joyce trebuie încă o dată pus la colțul rușinii. (Odiseus, astăzi justificându-și cu prisosință numele, Șperaclu)

„Născutul & Mortul zilei” Anul I, nr.12, 12 ianuarie 2013

Născutul zilei: Jack London. Pe numele lui adevărat John Griffith Chaney (n.12 ianuarie 1876) se confruntă cu o situație pe care și alți scriitori sau actori au pățit-o, anume aceea că personajele create i-au depășit în celebritate. Așa cum Vito Corleone este mai celebru decât Marlon Brando, așa cum J.R. Ewing este mai cunoscut decât recent sucombatul Larry Hagman sau Vitoria Lipan decât Porfira Sadoveanu, Colț Alb, un lup, evident alb, este mult mai cunoscut decât creatorul său. În linia urmată de balena Willy sau de câinii Lassie & Beethoven, Colț Alb trece printr-o sumedenie de aventuri care de care mai palpitante, salvându-și, evident, stăpânii succesivi de la pericole care de care mai letale. Merită citită cartea, mai ales pentru dialogurile amuzante, la care, e drept, din considerente ușor de înțeles, Colț Alb nu prea participă.

Mortul zilei: Agatha Mary Clarissa, Lady Mallowan, Miller pe numele ei adevarat, (d. 12 ianuarie 1976). Înainte de a explica, cu argumente matematice, de ce Agatha Christie este, conform Guinness Book of World Records, cel mai vândut scriitor al tuturor timpurilor, trebuie amintit un episod biografic uitat, anume participarea la castingul pentru Tăcerea Mieilor, n-a agreat-o Hopkins, i se mai spune, însă, pe la colțuri, Clarissa, cu un ton, însă, departe de a fi malițios. Acum aspectele strict statistice: o privire superficial-purtată strict deasupra titlurilor romanelor ei polițiste remarcă o abundență de cifre deloc întâmplătoare. Astfel, The Big Four, The Seven Dials Mystery, Lord Edgware Dies (cu subtitlul Thirteen at Dinner), Five Little Pigs, respectiv capodopera And Then There Were None (cu două subtitluri conținând numere, Ten Little Indians, respectiv Ten Little Niggers), relevă întrega piață de desfacere vizată de autoare noastră: de la lorzi la indieni, de la negri la porci, pentru a nu aminti categoria oarecum rasistă a porcilor de negri, piață pe care, se pare, a acoperit-o cu succes. Nu putem încheia scurta prezentare a scriitoarei britanice fără a aminti personajele pe care le-a consacrat: Hercule Poirot, Peter Ustinov și Arthur Hastings, primii doi ușor de încurcat de o privire profană.

„Născutul & Mortul zilei” Anul I, nr.11, 11 ianuarie 2013

Născutul zilei: William James (n. 11 ianuarie 1842). Dacă Peirce a inventat pragmatismul, James si Dewey l-au dezvoltat pană într-acolo încât a devenit de nerecunoscut. Acu n-o fi pragmatismul atât de simplu încât orice baba cu studii postliceale, care califică drept pragmatică acțiunea de a pupa moaștele nu știu cărui sfânt, demult sucombat, drept adevărată în virtutea faptului ca este și utilă pentru o eventuala nemurire, să-i înțeleagă cotloanele…Dar nici atât de complicat încât sa merite mai multa atenție din partea mea. Aș fi vorbit mai frumos despre William James, dar cum am aflat că ar fi spus cum că „Dacă un om nu este bun la nimic altceva poate măcar sa predea filosofie” am considerat ca e de datoria mea ca, după cei cinci ani de filosofie executați silit, sa îl anunț că, pe lângă filosofie, pot scrie și câte o felicitare decentă, cui merita….

 

Mortul zilei: Alberto Giacometti (d. 11 ianuarie 1966) Elvețian de limba italiana, Giacometti pare, cel puțin pe finalul carierei, că a înțeles problemele lumii actuale, mai ales cele privitoare la necesitatea economisirii materiilor prime; spunem acest lucru pentru că altfel nu ne putem explica caracterul profund filiform al sculpturilor sale, dacă ar fi activat într-o țară unde imposibilitatea procurării hranei ar fi făcut din locuitorii ei spectre ambulante, poate ca am fi dat o explicație mai coerenta. Înainte de a ajunge la acest grad de comprehensiune a problemelor umanității  Giacometti a cochetat cu suprarealiștii  expunând alături de Jean Arp si Joan Miro și cunoscându-i destul de bine pe Tristan Tzara, Louis Aragon, Andre Breton sau Salvador Dali. Abandonează suprarealismul sau este exclus, nu e bine stabilit, spre a se dedica propriului proiect pe care l-am putea denumi, cu ceva riscuri e drept, „sculptura anorexică”. In altă ordine de idei, „formele’’ lui Giacometti, tocmai contrarul celor rubensiene, surprind de fiecare data plăcut, aduc, unele, cu portretele lui Modigliani, sau cel putin asta-mi e impresia, altele cu personajele lui Beckett care tocmai au terminat de citit Sartre, ultimele două nume introduse aici din rațiuni retorice și nu numai, cei doi fiindu-i, la un moment dat, parteneri de dialog și sursă de inspirație, nu vă pot spune exact prin ce mijloace.
In imagine: Colt Alb spre negru în viziunea lui Giacometti, respectiv William James în viziunea pictorului de casă, bine mituit…

„Născutul și mortul zilei” Anul I, nr.10: 10 ianuarie 2013

Născutul zilei: Roderick David Stewart (n. 10 ianuarie 1945). Trei pasiuni, nu știm în ce ordine, a avut scoțianul nostru: femeile, fotbalul și muzica. Dacă am spune doar atât, mai că nu l-am deosebi de un bărbat ca mulți alții. Parcă vrând să contrazică zgârcenia proverbială a conaționalilor este, în prezent, tată a nu mai puțin de opt copii, nu toți aparținând uneia sau alteia dintre cele trei ex sau actuale soții. Ca și în dormitor se pare că nici pe gazon nu dădea chiar cu stângul în dreptul, a jucat ceva în tinerețe, astăzi îl mai vedem doar prin tribunele stadioanelor, ultima oară l-am surprins plângând după ce Celtic a învins Barcelona, într-un meci în care scoțienii au atins mingea de mai puține ori decât numărul copiilor lui Rod. Cât despre muzică, a sa voce guturală este inconfundabilă, ale sale melodii umblă la o parte a sensibilității greu exprimabilă. Have I Told you…? Can`t hear you, I`m sailing…

Mortul zilei: Gabrielle Bonheur „Coco” Chanel (d. 10 ianuarie 1971). Demoazelele care cred că Chanel e nume de bărbat și că firma produce alături de parfumuri, poșete, ceasuri și șlapi de plajă sunt informate, pe această cale, că imaginea lor este puțin deformată. La început pălării, în 31 Rue Cambon te-aștepți, parcă, să-i vezi magazinul, mai apoi, e drept, parfumuri, Chanel no 5 este, încă, cel mai cunoscut din galaxie. Creator de modă, de costume pentru reprezentațiile de teatru, de bijuterii, inventatoarea așa-numitului tailleur. Ar dura pagini întregi să enumerăm aici numele din anturajul ei, Picasso sau Cocteau en passant, era Parisul ei pe-atunci, mai este și un pic acum. A fugit în Elveția după război spre a evita eventualele acuze de colaboraționism, în fapt a și fost interogată în această chestiune, se spune că Churchill personal a intervenit în favoarea ei, n-or fi având germanii gust, dar măcar știau unde să-ntrebe…

”Născutul & Mortul zilei” Anul I, nr.9: 9 ianuarie 2013

Născutul zilei: Simone de Beauvoir (n. 9 ianuarie 1908), filosoafă, memorialistă și eseistă cu acte franțuzești, descoperitoarea celui de-al doilea sex sau, cel puțin, al aspectului dacă nu combatant, ci cel puțin, fără vreo aluzie sexuală, bățos al acestui sex, își leagă viață și creația, cu totul împotriva voinței ei, de J.P. Sartre cu care a împărțit, până la un punct, și dormitorul, după acel punct doar locuința, țigările și alte existențialisme ieftine. Până într-acolo a reușit să pună în practică egalitatea dintre sexe încât se spune că, așa cum orice bărbat care-și pune în practică, la bătrânețe, anumite fantezii, a avut ceva relații mai mult decât apropiate cu niște studente mult mai tinere, o înțelegem… Se spune că Sartre își verifica coerența ideilor prin intermediul conversațiilor cu Simone de Beauvoir, aceasta din urmă chiar, pe timpul în care Sartre era detașat pe front, îi trimitea anumite note din lecturile ei filosofice. În altă ordine de idei, Al doilea sex este o carte chiar bine scrisă, dacă nu i-ai cunoaște autoarea ai zice că-i…un autor…

Mortul zilei: Napoleon III, Charles Louis Napoleon (d. 9 ianuarie 1873), zis Louis Napoleon Bonaparte și, în final, Napoleon al III-lea, nepotul lui Napoleon I, în sensul că era fiul unui frate de-al mult mai belicosului său unchi reprezintă, pentru ideea de Republică Franceză, ceea ce G. Washington reprezintă pentru S.U.A., adică, în ordinea numerelor de pe tricou, primul președinte. Că rolul de primul om în stat nu i-a fost suficient, vom vedea în cele ce urmează. La 10 decembrie 1848 este ales primul președinte al Republicii Franceze cu un procent iliescian de 74,3%, cum însă pe-atunci sufragiul universal nu includea femeile cifra ne pare chiar mică. Având în vedere că l`Assemblée nationale, adică un fel de Cameră a Deputaților – astăzi purtând același nume – a decis să nu-i mai accepte repetatele cereri de creștere a bugetului pentru cheltuieli private, primul președinte din istoria Franței și-a zis că ar fi timpul unei lovituri de stat, idee pe care a pus-o în practică pe 2 septembrie 1851. Chiar dacă pe baricade s-au aflat alături de Victor Hugo (care a inventat apelativul de Napoléon le Petit), mizerabilii săi și unii deputați brusc trecuți în șomaj, rezistența nu a avut mare succes, iar Napoleon devine Napoleon al III-lea, împărat al Franței. Așa numita restaurație imperială, Second Empire, a evoluat în direcția unui “imperiu liberal”, pentru a-și da sfârșitul odată cu reproclamarea Republicii, în 1870. Ca fapt divers, bulevardul Haussmann, celebru pentru magazinele sale de lux, poartă numele prefectului Parisului din timpul lui Napoleon III. Împăratul-președinte va muri în exil dincolo de Canalul Mânecii, după cum bine se știe un loc mult mai propice regalității în general.

 

„Născutul & mortul zilei” Anul I, nr.8: 8 ianuarie 2013

Născutul zilei: Stephen Hawking (n. 8 ianuarie 1942) este ceea ce s-ar putea numi un paradox viu sau aproape viu: pe cât de limitate-i sunt mișcările datorită paraliziei aproape generale, pe atât de departe-i umblă gândul. Nu știm cum a reușit să aibă și trei copii, probabil celui care se ia de gât cu spațiul și timpul, ca să nu-l amintim aici pe cel ale cărui atribute se scriu toate cu majuscule, lucrurile lumești îi sunt la îndemână într-un mod inaccesibil muritorilor de rând ca noi. Cărțile lui de popularizare a științei A Brief History of Time (1988), Einstein`s dream (1993) sau The Universe in a Nutshell (2001), adevărate best-seller-uri, au exact rolul pe care și-l asumă, cel de popularizare a științei. Comunică cu ajutorul unui computer care convertește în cuvinte mișcările globurilor oculari și ale capului și, în cazul lui, se poate spune, fără teama de a greși, că a folosit extrem de util diferența dintre anii pe care medicii i i-au oferit și cei pe care, mult mai mulți, i-a primit de undeva de la capătul universului în expansiune…

 

Mortul zilei: Paul Verlaine (d. 8 ianuarie 1896), corifeu al simbolismului în dezvoltarea poeziei și-a dezvoltat cariera literară în paralel cu cea infracțională și cu căutările, niciodată pe deplin încununate, pentru a vorbi heideggerian, de o găsire, pe linie erotică sau religioasă. Se îndrăgostește, inițial, de verișoara lui pentru ca, ulterior, să se însoare cu Mathilde Mauté de Fleurville cu care are și un copil. Din relația cu Mathilde a ieșit nu doar un copil ci și un volum de poezii Fêtes galantes (1869). Nu i-a priit căsnicia și atunci decide să plece în lume cu Arthur Rimbaud, Londra și Bruxelles fiindu-le destinații predilecte. Cu năbădăi și această relație nu neapărat contra naturii cât, mai ales, contra moralei publice, încearcă să-l împuște pe poetul Corăbiei bete în încheietura mâinii, rămâne și fără matelotul șef ba se mai alege și cu un an jumătate de închisoare. Detenția, ca și în cazul lui Năstase, se dovedește un catalizator al creației artistice, Romances sans paroles (1874) fiind considerat volumul său cel mai valoros. La sfârșitul vieții trăiește cu două prostituate în etate, fapt care pare că-i și place din moment ce le dedică și câteva poeme. Mărturie despre vitejia poetului nostru stă declarația lui Oscar Wilde cum că locul pe care statuia lui Verlaine ar trebui să-l ocupe nu este în nici un caz în Jardin du Luxemburg ci în Cafeneaua Le Francois 1er și asta pentru că “statuia eroului trebuie să fie pe câmpul de bătălie”.

„Născutul & Mortul zilei” Anul I, nr.7 bis: 7 ianuarie 2013, ediție onomastică – Sfântul Ion

Ionii noștri, fotonii lor: ediție aniversară Jean Valjean si Jean Claude Van Damme (studiu comparativ)

Jean Valjean, pușcăriaș și evadat de vreo două ori, semănând suspect de mult la CV cu Contele de Montele Cristo și, din timpurile mai apropiate de sfârșitul mayaș al lumii, cu Jean Reno din Leon; Cosette și micuța demoazela dornică de a deveni ucigaș profesionist zici că-s surorile Gabor, dată fiind propensiunea pentru babalâci. Supraviețuiește și îngroapă o mulțime de personaje pe parcursul a vreo trei volume, se dovedește că, de fapt, a făcut vreo 20 de ani de închisoare pentru furtul unei pâini (s-au mai lipit de el și niște argintărie sau moneda unui puști, pe astea, însă, Hugo le trece cu vederea în final). Comparativ Năstase chiar a ieșit binișor…

Jean Claude Van Damme, cum s-ar zice Ion, este un smardoi belgian, cunoscut pentru filmele de acțiune, dar, mai ales, pentru celebrul dans din „Kickboxer”, care a marcat o întreagă generație, prin unduirea în contra -sens și -timp a umerilor și a șoldurilor și prin bătaia nouăzecistă din palme. Începuturile au fost, ca pentru orice geniu, dificultoase; de la începutul anilor ’80 nu reținem decât imaginile tranziente ale Tipului din umbră în „Rue Barbare”, ale lui Gay (?!) Karate Man în „Monaco Forever” și ale Spectatorului în prima secvență de dans în „Breakin’”… Se remarcă precocitatea electivă pentru dans și arte marțiale, altfel spus – pentru ruptu’ armonios al fâșului; dar aceasta nu va fi dusă pe cele mai înalte culmi ale perfecțiunii decât odată cu întruchiparea tulburătoare a personajului Kurt Sloane în „Kickboxer” (1989). Spre deosebire de marele său rival (toată lumea-și amintește jocurile „Cine e mai tare? Schwarzenegger sau Van Damme?”), candidat la una-alta prin SUA cea ipocrită și cu obrazul repede împurpurat, Van Damme nu trebuie să se prefacă pater familias și are dreptul să-și manifeste abilitățile de seducător european: se căsătorește de cinci ori, divorțează de patru, ba chiar se pare că steroizii lui au fost de bună calitate, întrucât s-a și reprodus în repetate rânduri. Activitatea lui de bătăuș cu patent(ul) continuă, deși nu se mai uită nimeni la filme. Dacă în prima parte a carierei a fost șocant să-l vedem pe Van Damme în rol de răufăcător, acum trebuie să ne obișnuim să-l vedem pe Van Damme în rolul lui Van Damme prin variate seriale de televiziune, ceea ce ne amintește de dimensiunile autohtone ale unui alt bard ca bradul, pe care l-am pierdut în zilele din urmă, miros de bună mireasmă fie-i Domnului! …Dar să ne trăiești, Jean Claude Van Damme, Ionică, nene! (Odiseus Șperaclu)

 

„Născutul & Mortul zilei” Anul I, nr.7: 7 ianuarie 2013

Născutul zilei: Bănel Nicoliță (n. 7 ian. 1985) este fotbalist, părinte spiritual al mai multor bancuri rasiale: „Ariel pentru Bănel”, de exemplu, care a făcut furori în galeriile echipelor adverse cu care s-a confruntat Steaua, ca și-n inimile steliștilor-până-la-moarte. Itinerariul biografic al lui Bănel începe la Făurei, astfel că întreaga existență a fotbalistului se va afla sub semnul solar al verbului „a făuri”, acesta fiind un artizan al fotbalului maidanez, bazat pe principiul „alergăm până la moarte”, de altfel, un corolar al mai celebrului „panta rhei”. Excedentul tehnic s-a materializat pe Bernabeu, când, aflat în presupusă cârdășie cu adversarii și fiindcă nimic nu se pierde, totul se transformă, Bănel a făurit, dintr-o fază neutră, un spectaculos autogol. Deși Bănel neagă orice premeditare, coetnicii săi verifică existența unor legături anterioare dintre B.N. și staff-ul de la Real Madrid în tarot țigănesc, bobi, palme stângi și palme drepte, fără niciun rezultat concludent până în acest moment; desigur, Bănel a refuzat să facă orice comentariu pe această temă, dar a mărturisit că, la finalul carierei de fotbalist, se va dedica jocului cu ghiocul rotund. (Odiseus Șperaclu)

 

Mortul zilei: Hirohito (d. 7 ianuarie 1989): Cum “Țara florii de cireș”, a “Soarelui-răsare” sau, mai nou, a reactorului de la Fukushima, reactor ce a dat termenului de kamikaze (“vânt divin”) o încărcătură semantică profund radioactivă, trebuia să aibă un factor de stabilitate în revolta șuncilor luptătorilor de sumo, acesta s-a numit, pentru 63 de ani, Hirohito. Domnia sa “showa’’, în traducere aproximativă “Pacea strălucitoare’’ sau “Armonia iluminată” își trage, probabil, denumirea de la liniștea absolută care s-a lăsat după ce două bombe nucleare, numite, în spiritul cunoscutei stupidități americane în a-și boteza progeniturile, „Little Boy” și „Fat Man”, au rezolvat problema dăunătorilor de orice fel care parazitau orașele Hiroshima și Nagaski. A fost primul împărat japonez care și-a arătat fața poporului la intervale mai mici decât durata secolului. Fiul său, pe numele de scenă Akihito ocupă actualmente tronul imperial, îl așteptăm cu drag în rubrica noastră, secțiunea celor drepți. (Sensei Je)

 

„Născutul & mortul zilei” Anul I, nr.6: 6 ianuarie 2013

Născutul zilei: Ion Budai-Deleanu (n. 6 ian. 1760) a fost scriitor, retor, limbut, corifeu al Școlii Ardelene, al cărui merit principal este că ar fi putut să reconfigureze întreaga literatură română de la începutul secolului al XIX-lea dacă prima epopee românească, „Țiganiada”, ar fi fost publicată în epoca în care a fost scrisă (1800-1812). Cum gestația ei editorială s-a întins pe mai mult de jumătate de veac, literatura română a trebuit să cunoască retorica patriotardă a pașoptismului, romantismul ruinelor, romantismul Biedermeier al lui Alecsandri și alte forme estetice retrograd-opioide, totul sobru și întunecat ca ziua de 6 ianuarie. Explicația acestei întârzieri este simplă: noi suntem o gintă pură, neamestecată, ortodoxă, cu pielea ivorie, iar românii sunt incapabili de corectitudine politică… IBD ar fi putut, prin anvergura ironică a epopeii lui, să fie părintele literaturii române moderne, dar nu, nu e. (Odiseus Șperaclu)

 

Mortul zilei: Rudolf Nurrev. Dacă ne-am comporta politically correct nu am lega faptul că a fost născut în trenul către Irkutsk cu ritmicitatea dansului, dacă am fi politically correct nu am lega titlul celebrului balet “Spărgătorul de nuci” de anumite afinități sexuale, dacă am fi politically correct nu am lega cortina de fier de centura de castitate, superfluă dacă ne gândim ca, de obicei, îngropatul nostru făcea cupluri cu frumuseți de sex opus. Nu suntem, am acționat în consecinta! A fost mortul zilei, Rudolf Nureev (d. 6 ianuarie 1993), KGB-ul instituia, pe vremea fugii lui la Paris, ceva recompense pe…fundul lui… Astăzi, în ziua în care Gérard Depardieu a obținut cetățenia rusă, e drept pe criterii de fiscalitate, suntem convinși că datoria Hexagonului față de Mama Rusia e îndeajuns plătită. (Moi)